Considerații generale
Infecția cu Clostridioides difficile (ICD) este una dintre cele mai importante cauze de diaree infecțioasă asociată cu antibioterapia și spitalizarea. Această bacterie produce toxine capabile să provoace inflamație intestinală severă, cu potențial de complicații majore, inclusiv colita pseudomembranoasă și megacolonul toxic.
De ce este importantă?
Reprezintă principala infecție nosocomială gastrointestinală la nivel mondial
Este frecvent o consecință a utilizării inadecvate a antibioticelor
Afectează cu precădere vârstnicii, pacienții imunodeprimați și cei spitalizați prelungit
Poate recidiva, uneori chiar de mai multe ori
Mecanism de transmitere
Prin spori rezistenți, eliminați în materiile fecale
Transmitere fecal-orală prin contact direct sau suprafețe contaminate
Spalarea necorespunzătoare a mâinilor contribuie la diseminare în spitale
Factori de risc principali
Antibiotice cu spectru larg (fluorochinolone, cefalosporine, clindamicină)
Spitalizare recentă, mai ales >7 zile
Vârsta >65 de ani
Imunodepresie (chimioterapie, corticoterapie, transplant)
Intervenții chirurgicale digestive
Tratamente antiacide (inhibitori de pompă de protoni)
Clasificare
Forme ușoare-moderate: diaree apoasă, stare generală relativ bună
Forme severe: leucocitoză >15.000/mm³, creatinină crescută, febră, colita pseudomembranoasă
Forme complicate: ileus paralitic, megacolon toxic, perforație intestinală
Infecția cu Clostridioides difficile este o entitate distinctă care necesitată o atenție specială în practica medicală. Este prevenibilă, diagnosticabilă precoce și tratabilă eficient, dar impune o strategie riguroasă de control în mediul spitalicesc și comunitar. În modulele următoare vom analiza semnele clinice, metodele de diagnostic recomandate și conduita terapeutică actuală.
Simptome și diagnostic al infecției cu Clostridioides difficile
Infecția cu C. difficile poate varia de la diaree ușoară până la forme severe, amenințătoare de viață. Recunoașterea precoce a simptomelor și utilizarea unor teste specifice permit stabilirea rapidă a diagnosticului și inițierea tratamentului adecvat.
Simptome frecvente
Diaree apoasă, de obicei >3 scaune/zi, cu miros fetid, uneori verzuie
Crampe abdominale difuze
Febră moderată
Greață, inapetență, oboseală
Deshidratare variabilă, proporțională cu intensitatea diareei
Semne de severitate
Leucocitoză >15.000/μl
Creatinină >1,5x valoarea inițială (indica disfuncție renală)
Abdomen meteorizat, sensibilitate accentuată la palpare
Ileo paralitic sau absența tranzitului
Semne de sepsis (tahicardie, hipotensiune, confuzie)
Diagnostic paraclinic
↦ Teste microbiologice specifice (pe materii fecale)
Detectarea toxinelor A/B – ELISA (rapid, dar sensibilitate moderată)
Test de amplificare genetică (PCR) pentru genele toxinice
Foarte sensibil și specific
Preferat în combinație cu testul de antigen
Detecția antigenului GDH (glutamat dehidrogenază)
Screening inițial, necesită confirmare prin test toxicologic
Important: Testarea se face doar la pacienți simptomatici (diaree activă), pentru a evita rezultatele fals pozitive.
↦ Analize de susținere
Hemoleucogramă, ionogramă, creatinină, PCR
Evaluarea deshidratării și statusului inflamator
↦ Examinare imagistică (forme severe/complicate)
Radiografie abdominală: poate arăta dilatații, semne de ileus
CT abdominal: edem peretelui colonic, colecturi, megacolon toxic
Diagnostic diferențial
Alte cauze de diaree asociată cu antibiotice (neinfecțioase)
Colite virale, parazitare sau ischemice
Boala Crohn, rectocolita ulcerohemoragică
Intoxicații alimentare acute
Un diagnostic corect presupune corelarea manifestărilor clinice cu identificarea toxinelor sau a genelor toxigenice. Nu este recomandat screeningul de purtători asimptomatici sau retestarea de rutină după tratament, dacă pacientul este clinic ameliorat.
Tratamentul și prevenția infecției cu Clostridioides difficile
Tratamentul Clostridioides difficile se bazează pe severitatea bolii și pe riscul de recurență. O abordare corectă presupune stoparea antibioticului inițial declanșator, instituirea tratamentului specific și luarea de măsuri stricte de control al transmiterii.
Tratament inițial
↦ Oprirea antibioticelor care au declanșat infecția
Este primul pas în reducerea presiunii selective asupra florei intestinale
În formele ușoare, acest gest poate duce uneori la remiterea spontană
↦ Rehidratare și suport simptomatic
Administrare de fluide orale sau intravenoase
Corectarea dezechilibrelor electrolitice
Tratament antibiotic specific (în funcție de severitate)
✅ Forme ușoare-moderate:
Vancomicină orală: 125 mg de 4 ori/zi timp de 10 zile
Fidaxomicină: 200 mg de 2 ori/zi timp de 10 zile (mai puține recăderi)
✅ Forme severe:
Aceleași antibiotice, dar monitorizare atentă și eventual spitalizare
✅ Forme complicate (megacolon toxic, ileus, șoc):
Vancomicină orală + rectală + Metronidazol intravenos
Evaluare chirurgicală de urgență (colectomie subtotală în cazuri grave)
Tratamentul recurențelor
Prima recurență: vancomicină sau fidaxomicină
A doua recurență: vancomicină în doză descrescătoare (regim pulsat)
Recidive multiple:
Transplant de microbiotă fecală (FMT) – foarte eficient
Considerarea terapiei cu fidaxomicină
Probiotice – în completarea terapiei
Utilizarea este controversată, dar unele ghiduri le recomandă în scop profilactic (ex: Saccharomyces boulardii)
Nu se înlocuiește terapia antibiotică
Prevenție și controlul transmiterii
🧼 Igienă riguroasă:
Spălare cu apă și săpun (sporicidă) – nu doar dezinfectant pe bază de alcool
Decontaminarea suprafețelor cu produse pe bază de clor
🛑 Precauții în spitale:
Izolare contact (halate, mănuși)
Limitarea utilizării de antibiotice cu spectru larg
Supraveghere epidemiologică activă
💉 Stewardship antibiotic:
Prescriere judicioasă de antibiotice
Ghiduri terapeutice adaptate fiecărei unități medicale
Tratamentul eficient și prevenția infecției cu Clostridioides difficile nu înseamnă doar combaterea simptomelor, ci și controlul sursei și întreruperea transmiterii. Prin măsuri integrate, rata recurențelor și a complicațiilor poate fi redusă considerabil.
